Cazu pe pat,şi îşi închise ochii.Mâinile sale se mişcau uşor pe pântecul său cald,şi simţea cum înăuntrul ei,rodul iubirii sale se mişca deasemenea.În faţa ei,vedea imagini cu el,şi nimic altceva nu mai conta.Nu era important că acum era
la kilometri depărtare,putea să închidă ochii şi să îl vadă,să îşi atingă pântecul şi să îşi amintească de el.
Afară ploaia se înteţea,dar nu îi păsa.Scoase capul pe fereastră şi se uită în ploaie curprinsă de dor.Revedea ziua în care se cunoscuseră,îi simţea sărutările prin ploaie...Îşi curpinse pântecul şi oftă uşor,auzindu-i vocea prin tunete.
-Cătălin..
Închise fereastra şi se aşeză în faţa măsuţei,căutând cu privirea călimara.Petele de cerneală se întindeau pe foaia albă pe care o pătase de atâtea ori,încercând să îi scrie o nouă scrisoare.Se aplecă şi ridică de sub masă ultima scrisoare de la el,şi citi şoptit:
Iubito... oftă şi mai citi încă odată cuvântul.Iubito!De câte ori nu visase să aibă alături pe cineva care să îi spună şi ei aşa?De câte ori nu închisese ochii,închipuindu-şi că lângă ea e un om pe care doar ea îl are,care e gata să se
sacrifice pentru iubirea ce i-o poartă..?
Şi acum,când o avea în sfârşit,nu putea să se bucure de ea aşa cum ar fi vrut.O singura săptamână de iubire,însă iată că reuşise să supravieţuiască aşa.Poate motivul era un fapt simplu:Cătălin îi lăsase o parte din el acolo.Inima lui stătea
închisă în plicurile ce ţineau scrisorile în care îşi scrisese dragostea.Trecuseră mai bine de opt luni de când plecase într-o nouă călătorie.Patru luni în care nu încetase să îi scrie scrisoare după scrisoare,deşi ştiuse că undeva,iubirea
avea să se transforme în suferinţă,să atingă...gradul absolut de iubire.Dar nu se oprise din iubirea ce i-o purta numai lui ,şi acum suferea pentru asta...Îşi şterse lacrima ce îi aluneca uşor pe obraz şi se uită din nou la scrisoare.
Cătălina...Îţi aminteşti de cireşul nostru?Ştiu că acum florile sale s-au uscat,ştiu că petalele sale de un roz pal,asemenea buzelor pe care le-am sărutat neîncetat au căzut prin părul tău şi eu n-am fost acolo să te sărut,să ţi le culeg uşor din păr şi să te sărut iar şi iar..dar priveşte-l,iubito!E acolo,ne aşteaptă să ne oprim din nou la umbra lui,să ne îmbete cu mirosul florilor sale,gelos că iubim..
Mi-e aşa de dor de cireşul nostru..de noi.Poate că ai simţit atunci când petalele s-au desprins de pe crengi cum am căzut şi eu,dar să ştii,iubito,că m-am ridicat.Imaginea ta mi-a umblat prin fiecare colţ de inimă,şi n-am să te uit.În apropiere de tabăra noastră se află o livadă de cireş...îmi place să pierd nopţile acolo,să îmi imaginez că după ei vei apărea tu,şi nimic nu mai contează.
În câteva săptămâni,am să mă întorc.O să fim iar împreună,inima mea va fi întreagă,şi n-am să mai plec niciodată.Până atunci,îţi cer însă să nu mă uiţi nici tu,şi să ai grijă de inima mea,Cătălina..!
Oftă şi întoarse hârtia ce mirosea a iubire pe partea cealaltă,zâmbind amar.Scrise cu cerneală neagră,asemenea rochiei sale,se aflau rânduri întregi,cu acelaşi mesaj,Te iubesc,te iubesc,te iubesc...
Lacrimile începură să cadă din ce în ce mai repede,şi se uită din nou pe fereastră,la stropii de ploaie ce se loveau furioşi de geam,dezamăgiţi că nu-i pot opri durerea Cătălinei.
Se apropie de noptiera din lemn de nuc de lângă patul ei şi deschise uşor sertarul.Luă de acolo câteva pastile la întâmplare,şi îl închise încet.Îşi privi pântecul uşor umflat şi începu să suspine.Nu putea să facă nimic altceva.Înghiţi pastilă după pastilă,zâmbetul său amar transformându-se într-o grimasă,după care se lăsă să cadă pe pat.
*
Ploaia se transformase în ninsoare.Între cearşafuri,stau două umbre,păzite de o femeie cu ochii plânşi,cu părul ca spicul
de grâu.Trupul Cătălinei stă fără suflare lângă un ghemotoc ascuns de o pătură albă,de unde răzbate un gângurit uşor,dulce.
Chestie antică pe care o (re)postez.Pentru că îmi place şi pentru că pot.
