Am zis ca nu ma las.Am zis ca tre' s-o fac.
Fugind printre blocuri

Deschid ochii,dar inca e intuneric.Nu pricep cum am ajuns aici.Sunt langa oameni,persoane care au vise,impliniri,sentimente,la fel ca mine,dar nu ma simt ca si cum ma ajuta.In fata mea,ca o flacara usoara ce lumineaza,imi apare locul cunoscut de aproape cincisprezece ani:un teren gol,pamant ce ma cheama si rasetele ce se aud stinse din departare.Pasesc cu grija pe sarma de care imi atarn visele cand ma trezesc din melancolie,dar echilibrul meu se schimba usor,ma trage mai aproape de pamant.
De ce fac oamenii echilibristica pe sarma toata viata?Poate ca prefera sa ramana cu visele lor in buzunar,ca la sfarsit sa isi poata spune ca totul a fost…imperfect.Asta e ideea.E magic sa fii imperfect.La urma urmei,nici fulgii de zapada care se ingramadesc sa acopere visele nu sunt perfecti,nici florile de gheata de la ferestrele blocurilor nu sunt.Sub sarma sunt oamenii ce n-au vrut sa cunoasca imperfectul.Visele lor fug de fiecare data,ii cheama usor,ii ademenesc spre sarma,dar perfectiunea e tot ce viseaza acei oameni,si visele dispar iar si iar din calea lor.fugind printre blocurile de un gri spalat ce ii ascunde pe cei ce nu pot visa cu-adevarat,caci imperfectiunea lor le da puterea de a trece prin peisajul in alb negru in care ma pierd si eu de-atatea ori.
Sub pasii mei,sarma pare mai fragila ca niciodata.Tremura la fiecare miscare,gata sa se rupa si sa ma lase sa cad pe pamantul ce ma cheama neincetat,ispititor.Atarnate de ea stau si visele mele,pe care le ridic usor,incercand sa le fac una cu mine insumi.
De jos,de pe pamant,oamenii striga iar si iar,pamantul ii trage spre el lacom,dar ei continua sa se gandeasca la perfectiunea lor.Cand un altul cade de pe sarma,il privesc,scarbiti,si continua viata lor,secundele pe care le risipesc,lasand in urma doar semnele pasilor.Fug prin viata rapid,se urca iar si iar pe blocurile cladite de cei care au reusit sa treaca pe sarma fragila,facand din viata un lucru mai bun,si incearca sa isi cladeasca si ei propriul lor bloc.Dar fiindca echilibrul lor nu exista,se pierd intre etajele nenumarate ale blocurilor,iar cand ajung pe acoperis,incercand sa paseasca pe o sarma doar a lor,un pas gresit,si pamantul ii inghite cu sila,incercand sa ramana nepasator in fata egoismului lor.
Oare cati oameni a inghiti pamantul?Cati inca isi mai jelesc soarta sub el,realizand de-abia acum ca echilibrul trebuie invatat,ca trebuie sa continui sa visezi si sa iti accepti imperfectiunile,reusind sa ajungi la capatul sarmei?Cati oameni va mai inghiti pamantul pana cand acestia isi vor da seama ca un vis este ancora pe care o poti arunca atunci cand simti ca esti luat de vant,purtat in locuri pe care nu le cunosti?Cati dintre ei vor reusi sa isi dea seama ca undeva,la mijlocul sarmei,aceasta poate ceda,dar trebuie sa continui sa visezi,sa iti imaginezi ca totul merge cum trebuie indiferent de durerile pe care le ai atunci cand sarma te zgarie si te loveste?Cand ajungi la capatul ei…intelegi totul.Iti dai seama ca in urma ta,oricat de convins ai fi ca te va inghiti pamantul,lasi un bloc cladit din visele ce te-au ajutat sa plutesti deasupra sarmei.Un bloc ce va ascunde alte suflete fugare care,speriate,nu au avut puterea de a urca pe propriile lor sarme,si astfel,se ascund in amintirile tale,crezand ca pot sa traiasca asa.
Eu…eu nu vreau decat sa imi urmez visele.Inchid ochii si sufletul meu ramane cu ele,nu mai aude nici strigatele jeluite ale oamenilor de jos,ci isi urmeaza calea,pasind pe sarma,cautand o modalitate de a cladi ceva nou.
Chiar daca oamenii de jos pasesc pe pamant,fara grija ca vor cadea in orice moment,chiar daca se pot minti ca viata lor merge perfect,stiu ca noi,cei care mergem pe sarma,avem ceva ce ei nu vor avea niciodata:vise pe care le putem urma,ignorand visele ce s-au spulberat pe pamant.
Zambesc amar,in timp ce in jurul meu,alte sarme vibreaza usor.Langa mine,pe sarma din dreapta,doi indragostiti se tin in brate.Merg impreuna pe sarma,cladindu-si impreuna vise,sperante noi,sfidand sarma cu iubirea lor.El o priveste in ochi,incercand sa ii atraga atentia,stiind ca ea va privi in jos in cele din urma.Dar ea,la fel ca el,stie ca iubirea lor ii va tine pe sarma.Stiu ca in urma lor au fost si altii,ca n-au crezut in visele lor ce le sopteau cuvinte nemaiauzite despre iubire,si astfel,au cazut.Dar totusi,nu i-a inghitit pamantul.Au inceput sa creada in tot si toate.Stiau ca desi nu sarma lor se rupsese,puteau inca sa mearga.
In stanga,un chip luminos face primii pasi de unul singur.Durerea i-a fost ascunsa rapid cand a vazut cum sarma ii arunca pe cei ce il creasera in pamantul.Dar intelesese ca el trebuia sa fie mai bun de atat.Ii vazuse pe cei ce renuntasera sa creada cum isi pierd vietile pe langa blocuri,ii vazuse cum rad cand inca un om e inghitit de pamant,cum il numesc in sila “grasan lacom”.Oare ei nu stiau ca el insusi e scarbit de ce inghite?Oare stiu ca intr-o zi,acesta se va satura sa puna punct minciunilor ce le cred cu tarie cei de pe pamant,si va inceta sa ii inghita,lasandu-i sa vagabonteasca printre blocuri in cautarea unei modalitati prin care sa isi incheie viata mizerabila?
De cate ori cad lacrimi pe sarma pe care pasesc,si ea se clatina,amenintandu-ma.Imi aminteste iar si iar ca am reusit sa gasesc un echilibru,ca trebuie sa pretuiesc visele pe care le am si sa continui sa sper la propriul meu bloc cladit.
Dar daca intr-un final,am sa cad?Nu imi ramane decat sa sper ca in urma mea,pe sarma va merge cineva demn de ea,ce imi va citi visele si va prinde mai multa putere.Merg usor pe sarma,desenand in aer toate visele ce imi zboara prin minte.Trecutul picura usor pe pamant sangeriu,cu stropi mari ce se grabesc sa se adanceasca in pamant.Ma uit in jos dupa ele,dar nu ma doare.In schimb,oamenii continua sa tipe de jos,caci sangele impartaseste povestea mea,iar ei continua sa incerce sa ma doboare.De ce nu incearca sa urce si ei?Poate pentru ca pare mai usor sa aduca pe altcineva jos decat sa isi gaseasca ei echilibru?
Nu mint,talpile mele au indurat prea mult suferinta,placerea cu care sarma ma chinuia,punandu-mi la indoiala credinta pe care o aveam ca voi reusi.Nu pot decat sa impartasesc pe foi visele mele.Atunci cand o fac,oamenii de jos rad iar si iar,caci nu ma cred,dar mie nu imi ramane decat sa le impartasesc visele,aratandu-le tot ceea ce pierd.
Imi arunc foile in aer,ii privesc cum,fugind printre blocuri,incercand sa prinda visele mele si sa traiasca din amintirile altcuiva,se uita cu jind cum acestea se ridica la cer,sus,cat mai sus,astfel incat blocul pe care il voi construie eu va atinge norii.